Zăpadă în aprilie

Era într-a șaptea zi a lui Prier – luna aceea labilă și șugubeață, când pomii se hotărăsc greu dacă vor flori ori ba, iar oamenii din Slănicul cel liniștit schimbă între ei vorba scurtă despre vreme, cu o sprânceană ridicată și cu mâinile la spate.

De cu seară se pornise un vântușor ciudat dinspre munte, cu miros de rășină învechită și de ceva nedeslușit, parcă venind din alte vremuri, când iarna era iarnă și primăvara nu cerea voie să sosească. Și cum mergeam alene, cu aparatul foto în mână și mantaua fluturând, prin Parcul Central – cel cu băncile verzi, boschetele tunse simetric și minicascada clipocind filosofic în fundal – iată că mă pomenesc că din cerul altminteri senin se cerne o ninsoare albă, grea și năucitoare.

— „Ei, iaca pozna!” mi-am zis imaginându-mi-l pe Calistrat Hogaș, privind cu mirare la turla bisericii care dispărea în valuri de fulgi, ca-ntr-o vedenie de la Agapia.

Până să mă dumiresc, aleile se îmbrăcaseră cu un strat curat, gros de două palme, iar în fața pavilionului muzical, doi porumbei, uluiți și ei, făceau piruete pe zăpada de aprilie ca pe scena unui teatru absurd. Pomii înfloriți cu greu de-un ceas își plecau ramurile sub povara neașteptată a iernii întoarse, iar copiii, care ieșiseră cu bicicletele, le abandonau în zăpadă și se apucau de făcut bulgări cu râsete cristaline.

Un moșuleț, cu pălărie de fetru și baston, m-a privit lung, zicând:
— „Măi, domnule, de pe vremea lui Ceaușescu n-am mai văzut zăpadă în aprilie! Și nici atunci nu era așa frumoasă…”

Cât despre mine, am rămas o clipă nemișcat, cu sufletul prins între uimire și bucurie. Căci în toată iarna, puțini fulgi se așezaseră cuminți pe creștetul Slănicului – doar geruri fricoase, mai mult zvon de iarnă decât iarnă. Și iată că acum, în aprilie, parcă munții își scuturau cojocul uitat de Baba Dochia.

Și-atunci am înțeles: uneori, natura are chef de glume, sau poate ne oferă lecții despre răbdare, despre neașteptat și despre frumusețea lucrurilor neprogramate.

Am plecat atunci, cu pașii scârțâind ușor prin zăpada albă, dar cu inima caldă ca o pâine scoasă din cuptor, mulțumind în gând cerului pentru darul acesta nebunesc.

— „Mi-oi face griji pentru livezi, după ce ochii s-or sătura de minunea aceasta întârziată!”

Și, în timp ce ningea ca-n povești peste bătrânul parc și parcă din Foișorul Muzical se auzea un duios Lerui Ler, mi-am zis:
„Ce binecuvântată e viața când nu seamănă cu prognoza meteo!”